despre mine

sunt arhitect, iar casele sunt pasiunea mea dintotdeauna. insa daca a proiecta o casa mi se pare minunat, sa imaginezi un interior in care se vor desfasura vietile unor oameni este de-a dreptul fascinant! sa formezi buchetul perfect care sa insumeze ideile tale, sensibilitatea si talentul pe care le-ai primit de la Dumnezeu, corelat cu dorintele si sentimentele celor care iti cer ajutorul, este o  munca in care satisfactia este imensa.
intra in universul lucrarilor mele, afla-mi gandurile si opiniile, bucura-te de forme si culori asa cum o fac si eu, asculta muzicalitatea spatiilor si incearca sa-mi descifrezi codul sufletului. nu ezita sa ma contactezi daca vrei ajutorul meu sau fie si doar pentru a-ti exprima o parere.
te astept si fii sigur ca iti voi raspunde!

zborul din cuib
am terminat facultatea de arhitectura in 1993. imediat dupa absolvire, am urmat un stagiu post diplôme in urbanism si amenajarea teritoriului, la Rouen, in Franta. o experienta care m-a schimbat in bine, sunt convins de asta. mai intai pentru ca am devenit mai sigur pe mine, apoi pentru ca am cunoscut niste oameni minunati acolo, niste prieteni adevarati care m-au ajutat sa trec de obstacole, de dorul de casa, de lipsa banilor... datorita lor am vazut o bucata buna din Franta - toata coasta Normandiei si castelele de pe Valea Loirei. ma voi gandi intotdeauna cu drag la Maman Chantal, la Sarah, la Memere, la Coquin, la Antony, la Sheena...
nici la INEAA nu am gasit altfel de oameni: Mr. Dumminy, Sylvie, Josseline, Stephanie sunt doar cativa dintre cei pe care ii pastrez in suflet.
cateva luni, dupa terminarea institutului, am lucrat in Paris, unde doar birocratia nesfarsita si cercul vicios viza - drept de munca - carte de sejur m-a facut sa renunt la Franta si sa ma intorc acasa.
de fapt, cred ca nu a fost sa fie sa raman acolo, pentru ca eram rupt de dorul de parinti, de casa si de toti cei de aici. imi era dor pana si de copacii din gradina si, cand am intrat in curte, mi-am sarutat de-adevaratelea casa!

agonie si extaz
am inceput sa-mi caut de lucru. nu am dat decat un telefon si am nimerit la Casa Lux, pe atunci la inceputurile ei. era noiembrie 1994 cand am ajuns la interviu, unde o doamna severa a vorbit cu mine 10-15 minute si a refuzat sistematic sa ii arat ditamai dosarul de lucrari pe care il adusesem cu mine, desi eu insistam sa-i arat ce lcrasem pana atunci. mi-a spus: “incepi lucrul de luni”. am iesit din biroul ei nedumerit. atat de nedumerit, incat am batut la usa din nou, am intrat si am intrebat-o cu cea mai mare franchete ce anume a facut-o sa creada ca sunt potrivit pentru a lucra acolo, numai dintr-o simpla discutie. indreptandu-si ochelarii pe nas, mi-a raspuns: “am certitudinea ca vom lucra foarte bine impreuna”. nu m-a lamurit, dar cel putin m-am convins ca nu glumise. tocmai o cunoscusem pe Mariana Braescu si, de lunea ce urma sa vina, pe 6 decembrie, de Mos Nicolae, avea sa inceapa o etapa importanta a vietii mele. o perioada in care am trait si agonie, si extaz, si bucurie, si tristete, si impliniri, si dezamagiri... o perioada in care am fost, pe rand, ajutor de layouter, fotograf, layouter, director artistic, redactor, secretar general de redactie, art director, designer, director editorial. asadar, am avut functii imprastiate pe toata scara imaginabila dintr-o redactie si acolo am invatat o meserie noua, aceea de a face reviste. Mariana Braescu m-a invatat tot ce stiu in acest domeniu si a avut increderea (si aproape nebunia, zic eu) de a-mi da responsabilitati imense. m-a provocat, m-a indrumat, m-a ambitionat, a stiut sa ma faca sa ma mobilizez, m-a certat (“cu drag”, spunea ea), m-a consolat cand am avut nevoie, m-a facut sa ma simt important si a stiut sa ma faca sa zbor. m-a implicat in toate proiectele editurii si mi-a placut la nebunie. impreuna cu ea, "am taiat carare in zapada proaspata”. datorita ei, ani de zile am mers la serviciu cu placere, desi nu era o slujba usoara. ani de zile am tratat acea revista ca si cum ar fi fost a mea... in unele cazuri a folosit, in altele deloc... si extaz, dar si agonie, intr-un amestec aproape magic, care nu m-a facut sa doresc altceva!
acolo l-am intalnit si pe Artur Silvestri. nu m-au interesat si nu ma intereseaza nici acum controversele legate de el, pentru ca eu am descoperit si am cunoscut o parte a sa care m-a facut sa il iubesc. un om in stare sa munceasca aproape zi si noapte, un om cu care puteai sa vorbesti deslusit si fara patima despre orice, un om in stare sa ofere o dragoste imensa, un om cu o inima blanda, un om care pentru o credinta a fost in stare sa se sacrifice pe sine. Dumnezeu sa-l odihneasca!
intr-o buna zi, pe 15 august 2005, locul pe care il iubeam si ideea pentru care arsesem 11 ani de zile au fost vandute unei companii straine. am inteles motivele doar cu mintea, am refuzat sa le accept cu inima. din acea zi, totul a inceput sa fie mai mult agonie decat extaz. atunci trebuia sa iau o hotarare dar, din inertie, am ramas sa “apar” reduta, iar lupta a durat pana la inceputul lui 2009. mi-am dat seama ca nimerisem (ca un caine lasat intr-un cos la o usa straina) langa niste oameni care, constient sau nu, au facut totul pentru ca spiritul ce intretinea ca un foc ideea sa se stinga. “divide et impera” parea a fi motto-ul lor. au reusit, cel putin in ceea ce ma priveste. au reusit sa ma scarbeasca intr-atat, incat nici macar nu le pomenesc numele aici...
timp de atatia ani am scris sute de articole, am aranjat zeci de decoruri pentru articole din reviste, am oferit mii de idei, am impartasit cat de mult stiam si celor din jur. unii au fost recunoscatori, altii – dimpotriva. unii dintre ei mi-au devenit prieteni, altii dusmani, doar din invidie. unii m-au “pacalit” multa vreme, eu am crezut in sinceritatea lor si am avut dezamagiri crunte in ceea ce ii priveste. le multumesc sincer ambelor tabere, pentru ca am invatat multe din acele experiente, iar acum stiu sa deosebesc mai bine oamenii intre ei. sau, cel putin, asa cred.
am inchis definitiv pagina Casa Lux...

agonie si extaz – partea a 2-a. oare de ce oi fi facut-o?
dupa aproape 1 an de pauza, spre sfarsitul lui 2009, am fost contactat de catre “concurenta”. nici acum nu stiu de ce am acceptat acel post de redactor sef, pentru ca imi promisesem sa nu mai lucrez in domeniu. insistenta si sustinerea unor oameni dragi cu care am lucrat in trecut au cantarit mult, insa nu era doar atat: mi-a trecut prin minte la un moment dat ca trebuia sa demonstrez “celorlalti” ca nu avusesera dreptate si cred ca asta a fost marea greseala. gandurile amestecate si motivele incerte nu sunt un motor bun pentru absolut nimic!...
acolo am avut ocazia sa contribui la schimbarea formatului revistei Domus, de la sigla, pana la structura si aspect grafic. mi-a fost tare drag de oamenii din echipa pe care am condus-o; din pacate nu a fost de ajuns, nu erau doar ei in ecuatie. impolitetea si nedreptatea care inconjurau micul nostru grup - care ajunsese sa se sudeze incat sa lucram impreuna in deplina incredere - m-au facut sa ma trezesc la realitate. ce aveam eu de demonstrat in plus in acest domeniu? ca stiu sa fac o revista? asta facusem deja. si atunci? avea rost sa insist si sa ma chinui? in plus, nu m-a parasit nicio clipa impresia ca sunt folosit pentru ca alte persoane sa fie lovite in mod indirect, ceea ce mi-a displacut profund si m-a facut sa iau hotararea ca, in prima luna a lui 2010, sa demisionez. abia atunci m-am simtit liber. mai liber ca niciodata!

agonie (fara nici urma de extaz). oare trebuia sa se intample asta ca sa ma invat minte?

citisem intr-un zodiac ca 2010 este un an in care toate relatiile pe care le avem se transforma, unele dispar, altele apar...  dar l-am citit cu rezerva pe care o am intotdeauna fata de astfel de "preziceri". insa iata ca aveam sa traiesc asta pe pielea mea, cu oameni dragi mie.
greseala a fost ca am crezut ca se poate reinvia ceva ce parea aproape de perfectiune cu10 ani inainte. cu parere de rau, am constatat ca e imposibil: toata lumea (inclusiv eu) se schimbase iremediabil. de partea mea exista o puternica vointa de a nu mai face compromisuri si nu ma simteam fizic bine facandu-le sau urmand sa cedez sentimentalismelor. de partea cealalta nu era decat indiferenta si o schimbare a prioritatilor in care eu nu eram nicicum inclus. a, si cruzimea de a-mi reaminti acest lucru aproape in fiecare clipa, desi ajutorul mi se oferise, nu il cersisem... unde se dusese libertatea mea si dorinta de a lucra iarasi cu placere? mi-am amintit atunci toate relele pe care le traisem pana atunci in acel context si, in acele momente, au parut ca sufoca lucrurile cele bune, iar balanta deciziilor s-a inclinat periculos de mult. atat de mult, incat s-a rasturnat...
asa ca, atunci, in martie 2010, am mai inchis niste pagini care, la vremea lecturarii lor, imi pareau frumoase si chiar eterne.
in urma aceste incercari a ramas impresia ca ani de zile am fost folosit la maximum si aruncat atunci cand nu mai eram util. nu mi-a disparut inca...


pe cont propriu
dupa aceste intamplari - care nu au trecut fara sa ma afecteze - am luat hotararea de a ramane colaborator la Domus si la “surorile” ei. puteti vedea in ce consta acest lucru la sectiunea “colaborari cu publicatii”. asta ca sa nu ma rup complet de un domeniu care imi este drag.
dar ceea ce mi s-a parut foarte important pentru mine s-a intamplat pe parcursul anului 2010. am inceput prin a-mi termina treburi personale, legate de casa si de dorinta mea de a ma exprima in mod artistic. o sumedenie de lucruri pe care le lasasem de-o parte doar pentru a face treburi care le erau utile mai mult altora decat mie m-au facut sa imi regasesc echilibrul.
brusc, s-a dovedit ca ceea ce am citit o data imprimat pe un tricou - PENTRU MINE, CEL MAI IMPORTANT OM DE PE LUME SUNT EU! - este foarte adevarat si asa ar trebui sa gandim cu totii. suna egoist? daca imi puneai aceasta intrebare acum cativa ani, as fi zis ca e groaznic sa spui asa ceva! acum mi se pare o idee deosebit de constructiva si nu mai prididesc sa o impartasesc in stanga si-n dreapta! totul este sa o intelegi si sa o aplici cum trebuie...
din acea clipa am inceput cu adevarat o noua etapa: aceea in care imi sunt propriul sef si am timp si pentru mine! de necrezut, de ce n-am facut-o mai de demult? de cel putin 10 ani as fi putut sa trec la acest stadiu! e tarziu? cine stie? acum era intr-adevar momentul? probabil. asa a fost sa fie? cu siguranta!
ceea ce fac acum este incredibil de frumos: imi fac MESERIA! sunt arhitect si designer, amenajez case, creez interioare... de-adevaratelea, nu numai in pagini de reviste! fac oameni fericiti si nu numai citind ceea ce scriu sau privind niste fotografii, ci pregatindu-le locul unde traiesc. cunosc povesti de viata, aflu obiceiuri si tabieturi, inteleg ce le place si ce vor si, ca un alchimist care ii ofera fiecaruia potiunea potrivita! o fosta colega mi-a spus plina de naduf un adevar care o deranja teribil (poate si pentru ca ei nu i se intampla): “iti place la nebunie sa te simti ca un guru, sa vina oamenii la tine si tu sa le raspunzi la orice!”. ii raspund si astazi, la fel ca si atunci, insa astazi sunt si mai convins: DA, ADOR ASTA! atata timp cat pot ajuta oamenii si stiu sa o fac, am s-o fac, fie si daca unii inteleg ca o fac doar din egocentrism! doar cei care inteleg cum trebuie sunt importanti pentru mine.

poti afla si mai multe despre ce gandesc intr-un interviu care a aparut pe site-ul www.casamea.ro, alaturi de alte materiale de-ale mele. le multumesc celor care lucreaza acolo pentru insistenta de a ma promova. iata interviul

.

MUGUR KREISSarhitect / interior designer

click pe patratul rosu daca vrei sa afli mai multe despre mine si activitatile mele

facebook twitter